Acest fragment este extras din cartea “Curajul de a fi tu insuti” de Jacques Salome si mi s-a parut deosebit de interesant, nu numai pentru cei ce au pierdut pe cineva, ci pentru toata lumea. Din pacate cu totii pierdem pe cineva drag la un moment dat. Iar ceea ce mi s-a parut foarte util este sfatul de a constientiza toata durerea, de a nu refula toate sentimentele ci dimpotriva sa le acceptam, sa le exprimam. Aceasta perioada mai sumbra o cunoastem sub forma doliului, si acesta nu are o semnificatie prea pozitiva in general, dar din acest fragment reiese exact de ce e util sa ne folosim de aceasta perioada.
Doliul poate fi folosit ca pe o sansa in care sa ne eliberam sufletul de toate emotiile ce mai tarziu ne pot cauza rau. Atunci cand cineva drag ne paraseste, noi nu mai suntem la fel, o astfel de experienta ne schimba, asa ca avem nevoie de un ragaz in care sa ne refacem si sa ne sa ne regasim pe noi insine. Iata si ceea ce Jacques Salome spune despre asta:
“Pierderile unei fiinţe dragi reprezintă una dintre constantele oricărei existenţe umane. A trăi înseamnă a avea o viaţă, iar această viaţă are o durată limitată, chiar dacă ne putem întreţine iluzia că asemenea nefericiri nu ni se întîmplă nouă, chiar dacă putem spera că vom fi cruţaţi si că vom scăpa de apariţia inevitabilă a morţii.
Orice organism viu este, prin definiţie, nu doar vulnerabil, ci mai ales efemer. Moartea este procesul final de evoluţie a vieţii, dar ea nu se transpune în viaţă doar în termeni de finalitate, ci ţine si de imprevizibil. Ea poate apărea nedreaptă, nemiloasă, bruscă si brutală sau lentă si inexorabilă în existenţa fiecăruia. Moartea este primită nu doar ca o pierdere, ci uneori si ca un abandon sau ca o trădare. Nu rareori spunem:
„Mi-am pierdut soţul/soţia/copilul/mama…”
„A plecat prea devreme, m-a lăsat…”
“Mi-a făcut el una ca asta, să moară înaintea mea, nu avea nici un drept!”
Cînd pierderea este resimţită ca un abandon sau ca o trădare, ea se va transpune în corpul celui care rămîne sub forma unui doliu rece sau greu de suportat, sau sub formă de resentimente, violenţe ascunse sau agresivitate negată.
Cîţi copii la începutul vieţii, după ce si-au pierdut o rudă apropiată, nu si-au exprimat violenţa incredibilă care îi stăpînea, îi invada, amestecată cu alte sentimente mai neclare cum ar fi tristeţea, regretele amarnice, neputinţa de a înţelege, revolta, furia sau resentimentele?
„De ce eu? De ce mi s-a întîmplat mie acum?”
Cînd un copil îşi aude mama spunîndu-i unei vecine: „De cînd l-am pierdut pe taică-său m-am întors la serviciu…”, ce înţelege el de fapt prin cuvîntul „pierdut”? îşi va imagina în decursul orelor, zilelor, lunilor următoare că „tatăl lui s-a pierdut, ca Tom Degeţel prin pădure… din cauza unei mame care prefera serviciul”? Se va certamai apoi cu mama sa ori de cîte ori aceasta va pleca la serviciu? Cîţi foşti copii vor căuta timp îndelungat, fără răgaz, acest tată pierdut în meandrele unui schimb ambiguu?
Pentru ca aceste pierderi însoţite de sentimente refulate să nu se traducă în somatizări (chisturi, cancere, ulcere, paralizii de tot felul…), cel sau cea care supravieţuieşte trebuie să înveţe să poarte doliul. Trebuie să înveţe să-si ofere mijloacele de a asimila absenţa nu ca pe o deposedare sau ca pe o privare, ci ca pe o schimbare de situaţie, renunţînd la sentimentele negative, de multe ori susţinute cu grijă si purtate îndelung în suflet pînă la manifestarea lor în momentul dispariţiei unei persoane apropiate, poate prea apropiate.
Doliul
A ţine doliu înseamnă a ne oferi mijloacele de a întreprinde trei demersuri principale:
• Să ne recunoaştem şi să ne exprimăm sentimentele pozitive sau de iubire pe care le avem pentru persoana dispărută.
• Să ne recunoaştem şi să ne exprimăm sentimentele negative pe care i le purtăm aceleiaşi persoane.
• Să recunoaştem şi să exprimăm prin ce anume această relaţie a fost importantă, dificilă şi incitantă, dăunătoare sau creativă pentru noi, în diferite etape ale vieţii noastre.
Să reluăm pe rînd, în detaliu aceste puncte:
Să ne recunoaştem si să ne exprimăm sentimentele pozitive sau de iubire pe care le avem pentru persoana dispărută. Nu este întotdeauna uşor să recunoaştem dragostea pe care am simţit-o, pe care am ascuns-o în noi pentru un tată, pentru o mamă sau pentru o fiinţă dragă, mai ales dacă aceasta nu ştia să o primească sau dacă noi am fost specialişti în autosabotare.
Cîţi dintre noi nu preferăm să ne negăm sentimentele în loc să le recunoaştem, sau păstrăm tăcerea şi refuzăm să le numim, să le mărturisim sau să le exprimăm faţă de persoana în cauză? Cîţi nu-şi refuză să le ofere, ca replică, ca pedeapsă, din răzbunare sau din resentiment? Ca si cum aceste sentimente ascunse, respinse ar urma să se descompună în ei, o dată cu dispariţia obiectului iubirii.
„În timpul adolescenţei şi la începutul vieţii mele de adult, mi-am respins tatăl, credeam chiar că-l urăsc, întratît simţeam că m-a dezamăgit. După moartea lui, am descoperit toată dragostea pe care nu iam putut-o oferi niciodată. Mă simţeam rău, mă simţeam otrăvit. Mă gîndeam fără încetare la el şi la tot ce mi-ar fi plăcut să-i spun…”
Opinia mea în acest domeniu este că multe cazuri de cancer se datorează la origine tocmai faptului că a fost sufocat, negat sau brutalizat în sine un sentiment de iubire esenţial si vital faţă de o fiinţă importantă. Cea mai mare parte a foştilor copii care se plîng şi îşi acuză unul sau altul dintre părinţi că nu i-au iubit… au aplicat o formă de abţinere de la iubire. Nu au putut să-i ofere persoanei iubite urîte sentimentele lor intense, puternice, nu au putut să-şi dea frîu liber sentimentelor care mai tîrziu i-au sufocat, i-au sfîşiat din interior.
Prin asasinarea sentimentelor prea vii din noi ne mutilăm corpul în mod iremediabil, începerea unui demers de împăcare cu noi înşine implică să ne reprezentăm sentimentele recunoscute acum, printr-un obiect simbolic şi să depunem, de exemplu, acest obiect pe mormîntul părintelui dispărut.
Este un act de iubire necondiţionată, căci acest gest va fi făcut fără speranţa unui răspuns sau a confirmării sentimentelor din partea celuilalt.
Să ne recunoaştem si să ne exprimăm sentimentele negative pe care i le purtăm aceleiaşi persoane. Sîntem făcuţi din lumină şi umbre, din poli negativi şi
poli pozitivi care organizează într-un anumit fel unitatea şi echilibrul nostru interior.
Este la fel de important să recunoaştem şi natura, însemnătatea, forţa si intensitatea sentimentelor negative care ne încearcă la întîlnirea cu cineva apropiat, important sau esenţial, mai ales cînd acea persoană ne părăseşte sau moare, pentru a nu le păstra în noi ca un strat purulent şi nesănătos.
Aceste sentimente sînt uneori refulate, deturnate sau deplasate pe poziţii de falsă înţelegere: „Nu e vina lui, şi el a suferit cînd era tînăr…”, sau de justificare: „E normal să fie aşa. Ea la vîrsta ei nu putea înţelege…”
Recunoaşterea si înţelegerea acestor sentimente negative, violente din noi, de care uneori ne ruşinăm, care ni se par nepotrivite sau prea terorizante, îndrăzneala de a le pronunţa, de a le expune în faţa persoanei respective, chiar şi după moartea acesteia, ajută în asumarea doliului. Acest lucru este posibil mai ales printr-o simbolizare (Demersurile simbolice sînt adevărate limbaje prin care ne putem adresa inconştientului.
„În ziua în care am pus pe mormîntul tatălui meu toată ura mea împotriva alcoolismului lui, îngropînd o sticlă de vin pe care am scris: «alcool de tată», m-am simţit ca şi cum aş fi scăpat de două tone de refuzuri şi constrîngeri. Pentru mine a început atunci o adevărată eliberare…”
„Cînd am reuşit să adun într-un săculeţ, scrise pe bucăţele de hîrtie, toate descalificările, toate devalorizările şi umilinţele pe care mama le aruncase asupra mea vreme de 35 de ani şi m-am dus să le ard pe mormîntul ei, toate resentimentele mele, toate acuzaţiile împotriva ei au dispărut dintr-o dată.”
Să recunoaştem şi să exprimăm prin ce anume această relaţie a fost importantă, dificilă si incitantă, dăunătoare sau creativă pentru noi, în diferite etape ale vieţii noastre. Identificarea, definirea şi exprimarea a ceea ce a fost vital, tonic, stimulator, dureros, infantilizant sau o sursă de creativitate în relaţia care s-a încheiat prin dispariţia celuilalt este un act de recunoaştere. Şi aici mă gîndesc din nou la relaţia foşti copii – părinţi. După cum la începutul vieţii noastre părinţii ne recunosc printr-un act legalizat la primărie drept „fiul sau fiica lui… şi al/a…, care l-au recunoscut”, în acelaşi fel este de datoria fiecărui fost copil devenit adult să-şi recunoască fiecare dintre părinţi drept ceea ce a fost.
„Da, acest bărbat a fost tatăl meu, chiar dacă nu a putut fi părintele sau tăticul pe care mi l-am dorit eu să fie, sau pe care as fi vrut să-l am!”
„Această femeie a fost mama mea, chiar dacă a fost mai degrabă o cloşcă care m-a hrănit permanent, m-a îndopat cu angoasele sau cu defectele ei…”
Acest act de recunoaştere a părinţilor noştri de către noi înşine ne va reconcilia cu generaţiile care au trăit înaintea noastră şi ne va duce către un viitor al omenirii mai puţin violent.
Pentru a se dezvolta, a se maturiza, a creşte şi a se împlini, fiecare dintre noi trebuie să accepte apariţia unei schimbări în relaţiile noastre apropiate si posibilitatea unei pierderi în relaţiile vitale. Cea a unei fiinţe apropiate care ne este dragă, cea a unei fiinţe apropiate care nu ne mai este dragă pentru că noi ne-am schimbat sau pentru că ea a evoluat si a urmat o cale diferită de a noastră.
De-a lungul vieţii,
părăsim si sîntem părăsiţi.
Trebuie să renunţăm la o bună parte
din ce iubim.
Pierderea pare a fi preţul
pentru a creste în viaţă.
Si totodată este sursă pentru cele mai multe
dintre progresele noastre.”
Fragment extras din cartea “Curajul de a fi tu insuti”
Editura: Herald
Foarte frumos, emotionant chiar,,! Multumesc