“Stiu ca vine, dar nu mi-e teama de ea pentru ca stiu ca nu este nimic de partea cealalta a mortii de care sa-mi fie frica. Sper sa fiu crutat de durere atat cat e posibil in drumul catre ea. Am fost foarte multumit inainte sa ma nasc si la fel pot spune si inainte sa mor. Sunt recunoscator pentru darurile de inteligenta, iubire, minune si ras. Nu poti spune ca nu a fost interesant. Toate amintirile vietii si ceea ce am adunat in aceasta calatorie.
Nu ma astept sa mor prea curand, dar s-ar putea intampla in timp ce scriu. Vorbeam zilele trecute cu Jim Toback, un prieten de 35 de ani, si conversatia a inclinat spre moarte, asa cum se intampla mereu. Intreaba pe cineva ce simte legat de moarte, spune el si o sa-ti raspunda ca fiecare o sa moara. Intreaba-i, in urmatoarele 30 de secunde? Nu, nu, nu asa. In dupa- amiaza asta? Nu. Ceea ce vrei ca ei sa recunoasca este ca “Doamne, eu nu exist cu adevarat, pot sa mor oricand”.
Si eu. Dar sper sa nu. Am planuri. Totusi boala m-a adus in situatia de a contempla moartea. Asta m-a adus la tema evolutiei si am ajuns sa vorbesc pe blog despre Dumnezeu, viata de dupa, religie, teoria evolutionista, design inteligent, reincarnare, natura realitatii, ce a fost inainte de Big Bang, ce ne asteapta la sfarsit, natura inteligentei, realitatea sinelui, moarte, moarte, moarte.
Multi cititori mi-au spus ca este tragic sa ma apropii de moarte fara a avea credinta. “Credinta” este neutra, totul depinde in ce iti pui credinta. Nu vreau sa fiu nemuritor, ideea asta ma sperie. Am 69 de ani, am cancer si voi muri mai repede decat cei multi vor citi aceste randuri (nota mea: a murit peste 1 an si, intr-adevar, a devenit viral eseul dupa moarte). Asta este natura lucrurilor. Planurile mele de viata dupa moarte sunt la fel ca ale lui Whitman:
“Ma ofer taranei sa cresc din iarba pe care o iubesc
Si daca ma vrei din nou, cauta-ma sub talpile ghetelor”.
Si coincid si cu ale lui Saul Bellow in “Herzog” : “cauta-ma in buletinele meteo”.
Crescut ca romano-catolic am interiorizat valoarea sociala a credintei chiar daca teologia ei nu ma mai impresioneaza. Nu am nicio discutie cu oricine altcineva care crede altfel, fiecare crede in ce vrea si nu am niciun adevar de propovaduit. Tot ce cer de la o religie este sa fie toleranta cu cei care nu o impartasesc. Stiu un preot ai carui ochi sclipesc atunci cand spune “tu sa il urmezi pe Dumnezeu in felul tau, ca eu il urmez in felul Lui”.
Ma astept ca al meu corp sa cedeze, mintea nu va mai functiona si asta va fi sfarsitul. Genele mele nu vor supravietui pentru ca nu am copii. Dar ma linisteste conceptul lui Richard Dawkins despre meme (despre care am vorbit si noi aici si aici ). Memele sunt acele unitati mentale: ganduri, idei, gesturi, notiuni, cantece, credinte, rime, invataturi, proverbe, clisee care au circulat de la o minte la alta, generatii la rand si care au devenit adevaruri populare in timp. Dupa o viata intreaga de scris, invatat, transmisiuni si glume spuse, voi lasa in urma mai multe meme decat altii. Vor muri si ele, dar asa e viata.
O’Rourke avea o fotografie pe perete si sub ea un citat pe care l-am memorat:
“Eu respect la oameni bunatatea pentru ei si apoi pentru animale. Nu respect legea, nu am respect pentru tot ce tine de societate cu exceptia regulilor de circulatie, a celor care fac berea mai puternica, mancarea mai ieftina si batranii mai bine incalziti iarna si mai fericiti vara”.
Asta cam spune lucrurilor pe nume. Bunatatea acopera toate convingerile mele politice. Nici nu este nevoie sa le mai rostesc. Cred ca, la sfarsit, potrivit posibilitatilor noastre, daca am facut cumva ca ceilalti sa fie putin mai fericiti, si ceva care sa ne fi facut pe noi mai fericiti, astea sunt cele mai bune lucruri pe care le puteam face. Sa ii facem pe altii mai putin fericiti este o crima. Sa ne facem pe noi nefericiti este punctul unde incepe crima. Trebuie sa incercam sa aducem bucurie in lume. Asta este valabil indiferent de problemele, de sanatatea noastra, de circumstante. Trebuie sa incercam. N-am stiut asta intotdeauna, dar ma bucur ca am trait suficient de mult incat sa o aflu.
In una din zilele astea o sa intalnesc ceea ce Henry James numea pe patul de moarte “chestiune aceea distinsa”. Nu voi fi constient in momentul trecerii. In aceasta viata am fost deja declarat mort. Nu a fost chiar asa de rau. Dupa prima artera rupta doctorii au crezut ca am terminat-o. Sotia mea, Chaz, a spus ca simtea ca sunt inca viu si ca ii spuneam cumva ca nu am murit. Spunea ca inimile ne bat la unison, desi bataile inimii mele nu se auzeau atunci.
O cred? Absolut. O cred la propriu, nu la figurat sau spiritual. O cred ca era constienta cumva ca traiam, de bataile inimii mele si nu vad de ce nu ar exista o astfel de comunicare. Nu vorbesc de telepatie, fenomene paranormale sau miracole. Singurul miracol a fost ca era acolo cand s-a intamplat. Era acolo si a stiu asta. Ceea ce s-a petrecut acolo depaseste granitele stiintei, misticii, filosofiei, psihiatriei. Este doar un lucru uman.
La un moment dat nu voi mai striga, inima nu va mai batea. Voi fi mort. Ce se intampla apoi? Din punctul meu de vedere, nimic. Absolut nimic. Toate la fel, asa cum i-am spus Monicai Eng, pe care o stiu de cand avea 6 ani, “mai bine sa plangi la inmormantare”. Corespondez cu un prieten, blandul australian Paul Cox. Cateodata vorbim despre moarte. In 2010 a fost foarte aproape cand a suferit un transplant de ficat. In 1988 a facut un documentar “Vincent: Viata si moartea lui Vincent van Gogh”. Paul mi-a spus ca in zilele petrecute la Arles, Van Gogh isi spunea “un simplu credincios al unui Buddha extern”. Vincent scria: Continue reading “Nu mi-e frica de moarte” →
Ce este neincrederea in fortele proprii? Un program de autodistrugere. Daca nu avem incredere in sine, intrerupem transmiterea de energie de la Dumnezeu. Asta inseamna intreruperea iubirii. Acesta este programul de autodistrugere. De aceea, atunci cand nu avem incredere in sine, cand ne indoim de fortele proprii, cand ne este frica de ceva și fugim de propriul destin, toate acestea reprezinta de fapt un program de autodistrugere. In consecinta, momentul credintei in fortele proprii și in „eul” nostru Divin, este unul dintre cele mai importante momente din viata omului.
Frica ne limiteaza, ne impiedica si ne tine pe loc. Cuvantul “frica” poate fi privit ca un acronim pentru Dovezi False Care Par Reale (in limba engleza, cuvantul fear (frica) poate fi acronimul sintagmei “False Evidence Appearing Real”). Produce bariere si obstacole si ne creeaza un comportament care ne transforma in proprii nostri dusmani, care, la randul lui, provoaca anxietate si vina, care pot duce apoi la imobilizare completa. Frica ne impiedica sa incercam, iar daca nu incercam, nu parasim niciodata locul in care ne aflam acum – ceea ce, intr-un mod ciudat, ne dovedeste ca nici nu am putea!
Pentru rezolvarea unui conflict fie cu partenerul de viata, fie cu altcineva care ne pune in dificultate, putem urma urmatorii pasi. Pentru aceasta este necesara o introspectie foarte sincera.
