Am primit urmatoarele randuri pe mail, si a trebuit sa le impartasesc aici, pentru ca explica foarte frumos relatia dintre parinte si copil, din mai multe puncte de vedere. Osho are intotdeauna o privire ampla asupra multor lucruri, si iata si acum parerea sa despre relatia parinte-copii. Daca aveti indoieli sau vinovatii in privinta indepartarii de parinti, Osho vine acum in ajutor, intarind ideea ca este menirea copiilor sa se distanteze de parinti. Cumva aici el descrie cam ceea ce se intampla in lumea animalelor. Parintii isi cresc puii apoi ii alunga in salbaticie pentru a putea sa se descurce singuri pe baza celor invatate de la parinti. Intr-o zi am vazut pe balconul meu un porumbel mare care isi invata puiul sa zboare. Se tot plimba pe pervazul balconului cu el, iar puiul se vedea ca era tare speriat, la un moment dat, porumbelul mare l-a impins pe cel mic de pe pervaz iar acesta a zburat, chiar bine, pot spune, pana pe urmatorul pervaz. Cam asta e si menirea noastra, sa ne luam zborul, si Osho chiar o spune bine:
“Toți părinții își fac speranțe și prin aceste speranțe își distrug copiii. Trebuie să te eliberezi de părinți. Așa cum într-o zi ieși din pântecul mamei… După 9 luni, copilul își părăsește mama. Oricât de golită s-ar simți ea, copilul trebuie să părăsească trupul ei. Vine și o altă zi în viață, când copilul va părăsi așteptările părinților. De-abia atunci, pentru prima oară, va deveni o ființă cu propriile drepturi, pe propriile picioare. Atunci va deveni cu adevărat liber. Dacă părinții sunt atenți și înțelegători, își vor ajuta copilul să devină liber cât mai repede. Nu-l vor condiționa pentru a-l folosi, ci îl vor ajuta să trăiască în iubire. Așa se va naște o lume nouă, în care oamenii vor munci din iubire. Tâmplarul va munci pentru că iubește lemnul. Profesorul va preda pentru că iubește învățătura. Cizmarul va face pantofi pentru că-și iubește meseria. Dar acum se întâmplă ceva foarte neclar. Cizmarul a devenit chirurg, iar chirurgul a devenit cizmar. Amândoi sunt furioși. Tâmplarul este politician, politicianul este tâmplar. Și ei sunt furioși. Toată existența pare să fie furioasă. Uitați-vă în jur, la fețele oamenilor: unul e mai furios decât altul. Fiecare pare să nu fie acolo unde trebuie. Niciunul nu se simte împlinit, nu-și simte utilitatea, și acest lucru îl obsedează.
Am auzit odată o poveste frumoasă:
Doamna Ginsberg, ajunsă în Rai, îl întreabă pe îngerul de la registratură:
– Spune-mi, aș putea să mă întâlnesc cu cineva care este aici, în Rai?
– Desigur, răspunde îngerul, dacă persoana pe care o căutați se află aici…
– Cum să nu, sunt sigură că e aici. Este vorba de Fecioara Maria.
Îngerul își drese vocea:
– Mda, dumneaei se află în alt sector, dar dacă insistați, pot înainta cererea. Este o doamnă plină de bunătate și poate că va dori să revadă aceste locuri.
Cererea fu înaintă cu încetineala funcționărească obișnuită, iar Fecioara se dovedi, într-adevăr, plină de bunătate. Nu peste multă vreme, doamnei Ginsberg i se făcu onoarea și bucuria de a se afla în prezența Fecioarei. Doamna Ginsberg privi îndelung chipul radiind de lumină care-i stătea înainte, apoi spuse:
– Iertați-mi curiozitatea, dar mi-am dorit mereu să pot pune această întrebare. Cum ați făcut să aveți un fiu atât de minunat, pe care milioane de oameni îl venerează ca pe un dumnezeu?
Fecioara răspunse:
– Doamnă Ginsberg, noi am sperat că va fi doctor…
Părinții întotdeauna speră, iar speranțele lor devin otrăvitoare. Eu vă spun: iubiți-vă copiii și dați-le sentimentul că au fost doriți așa cum sunt. Ei n-au venit pe lume ca să vă îndeplinească vouă dorințele. Dacă vor face un lucru sau altul, nu trebuie să vă zdruncine dragostea pe care le-o purtați. Aceasta este necondiționată. Atunci va apărea o lume complet nouă. Oamenii se vor îndrepta automat spre lucrurile care le plac, își vor găsi calea spre a se împlini.
Doar dacă ești împlinit, dacă ceea ce faci nu este numai o profesie, ci vocația ta, chemarea ta, doar atunci vei putea avea față de părinți sentimente pozitive. În caz contrar, ei sunt cauza existenței tale mizerabile. Nu le poți fi recunoscător și nici nu ai pentru ce. Numai împlinit vei fi recunoscător. Iar împlinirea e posibilă numai dacă nu vei deveni un obiect. Trebuie să devii o persoană. Trebuie să devii o valoare în sine. Destinul tău este să devii un om împlinit.
Tatăl insistă: „Trebuie să mă iubești, sunt tatăl tău”, iar copilul trebuie să se prefacă. De fapt, nu-i obligatoriu să-și iubească nici mama. Este un lucru natural ca mama să aibă un sentiment instinctiv de iubire pentru copilul ei, dar invers nu este neapărat la fel de valabil. Copilul nu-și iubește mama din instinct. Că are nevoie de mamă este altceva, că se folosește de mamă este, iarăși, cu totul altceva. Dar nicio lege a naturii nu spune că trebuie să o iubească. O place pentru că îl ajută, pentru că fără ea nu se poate descurca. Așa că îi este recunoscător și-i poartă respect, ceea ce e normal. Dar iubirea este cu totul altceva.
Iubirea curge în jos, de la mamă la copil, și nu invers. Lucrurile sunt simple: iubirea copilului este pentru el însuși, iar atunci când va crește, va fi pentru copilul lui, nu invers. Gangele curge spre ocean, nu invers, spre izvoare. Mama este izvorul, iar iubirea curge către generația nouă. A o întoarce înapoi este un act forțat, nenatural, nebiologic.
Dar copilul trebuie să se prefacă, pentru că mama spune: „Sunt mama ta, trebuie să mă iubești”. Și atunci ce face copilul? Se preface, și astfel devine politician. Fiecare copil devine un politician încă din leagăn. Când intră mama în cameră, zâmbește ca un veritabil președinte american. Trebuie să zâmbească chiar dacă nu simte bucurie. Deschide gura, își mișcă buzele. Acest lucru îl ajută, e o metodă de supraviețuire. Iubirea e falsă. Și când ai găsit cea mai ieftină și mai mecanică formă de iubire, e greu s-o mai descoperi pe cea ideală, originală, autentică.
Apoi trebuie să-ți iubești surorile, frații, neamurile… fără un motiv anume. De fapt, câți își iubesc sora și pentru ce? Acestea sunt doar idei făcute să țină familia unită.
Tot acest proces de falsificare te aduce la un moment dat în punctul de a te îndrăgosti tot printr-o falsă iubire. Ai uitat ce e iubirea. Te îndrăgostești de culoarea părului cuiva. Ce are asta cu iubirea? După două zile, nici n-o mai vezi. Te îndrăgostești de o formă a ochilor sau a nasului. Dar după luna de miere, toate astea te vor plictisi. Și atunci va trebui să te descurci cumva. Cum? Mințind, înșelând. Spontaneitatea ta e otrăvită, altfel n-ai putea să te îndrăgostești pe bucăți. Iar tu nu vezi decât părțile. Dacă te întreabă cineva de ce iubești o anumită femeie sau un anumit bărbat, vei răspunde: „ Pentru că e atât de frumoasă!” ori „Îmi plac ochii lui, părul, proporțiile corpului” sau mai știu eu ce… Toate astea sunt prostii. Această iubire nu este profundă și nu are valoare. Nu va deveni intimitate deplină. Nu va dura o viață, se va usca foarte repede, pentru că este superficială. Această iubire nu este izvorâtă din inimă, ci doar un fenomen al minții. Poate că arată ca o actriță și de aceea îți place de ea, dar a plăcea nu e totuna cu a iubi. Iubirea este un fenomen diferit, nedefinit, misterios. Continue reading “Ajutati-va copiii sa fie liberi” →