Cum gestionam dialogul cu copiii

Predicile si criticele indeparteaza oamenii si trezesc resentimente

Parintii se plang ca dialogurile cu copiii sunt aproape inexistente, copiii nu au rabdare sa asculte, li se pare ca parintii vorbesc prea mult si din cauza aceasta nu au timp de joaca. Ei nu au chef sa se simta criticati, certati. “Un observator atent care aude conversatia dintre un parinte si un copil va remarca, uimit, cat de putin se asculta cei doi unul pe celalalt. Conversatia suna de fapt ca doua monologuri, unul format din critici si instructiuni, celalalt din negatii si pledoarii de aparare. Tragedia unei asemenea comunicari nu sta in lipsa de iubire, ci in lipsa de pricepere.
Limbajul nostru de fiecare zi nu e potrivit pentru comunicarea de adancime cu copiii. Ca sa ajungem la copii si sa ne reducem, ca parinti, frustrarea, trebuie sa invatam un anume fel de a conversa cu ei.”

Sa reactionam la sentimentele copiilor nu la comportamentul lor.

Comunicarea ideala este bazata pe respect si pricepere. Acest lucru inseamna ca trebuie sa avem in minte tot timpul ca prin mesajul trimis trebuie sa mentinem intact respectul fata de copil iar afirmatiile sa contina intelegerea noastra inaintea sfaturilor sau criticilor. Asta inseamna pe scurt sa respectam si sa intelegem inainte de toate.
Atunci cand copilul e suparat, nu avem cum sa aducem argumente logice unei situatii, pentru ca “atunci cand copiii se afla in vartejul unor emotii puternice ei nu mai pot asculta pe nimeni. Nu pot accepta nici sfaturi, nici consolari sau critici constructive. Vor ca noi sa intelegem ce se petrece inauntrul lor, ce simt in acel moment. Mai mult, vor sa fie intelesi fara sa fie nevoie sa ne dezvaluie complet ce traiesc. E ca un joc, in care ei ne arata doar un pic din ceea ce simt. Iar noi trebuie sa ghicim restul.”

Totusi cum putem intelege ce simt copiii? Simplu. Ii ascultam, le acordam atentia, si ne folosim de experientele proprii. Ne imaginam, sau ne punem in locul lor si le vorbim astfel incat sa inteleaga ca sunt ascultati si intelesi. Pe scurt, dam dovada de empatie.

“Trebuie sa te adresezi sentimentelor -abia dupa aceea poate fi imbunatatit comportamentul.”

Cum reactionam cand copilul se intoarce furios de la scoala, suparat pe profesoara ca i-a dat prea multe teme intr-un timp prea scurt?

Iata ce povesteste mama lui Ben 12 ani: “Ieri, cand am venit de la serviciu, nici n-am apucat sa-mi scot haina ca baiatul meu a iesit in fuga din camera lui si a inceput sa se planga: “Profa ne da atatea teme pentru acasa ca nici intr-un an n-as putea sa le fac! Cum sa scriu poezia asta pana maine dimineata? Si mai am o povestire, restanta de saptamana trecuta. Azi a tipat la mine! Nu poate sa ma sufere, asta-i clar!”
Mi-am pierdut cumpatul si am strigat la el: “Am un sef la fel de rau ca profa ta, dar nu m-ai auzit niciodata plangandu-ma!”
Nu ma mir ca profa tipa la tine. Nu-ti faci niciodata temele pentru acasa. Esti un lenes, asta e! Nu te mai smiorcai si incepe sa muncesti ca va fi de rau! ”
“Si ce s-a intamplat dupa ce ti-ai exprimat furia?” am intrebat-o.
“Pai…baiatul meu s-a dus valvartej in camera lui, a incuiat usa si n-a vrut sa vina la cina”
“Cum te-ai simtit atunci?”
“Groaznic! A fost o seara ratata. Toata lumea era indispusa si depresiva. Ma simteam vinovata, dar nu stiam ce sa fac.”
“Cum crezi ca se simtea fiul dumitale?” am intrebat.
“Probabil era furios pe mine, speriat de profesoara, frustrat, disperat…si prea suparat ca sa se concentreze. Nu l-am ajutat. Insa nu pot suporta sa-l vad plangandu-se si neasumandu-si responsabilitatea.”

Daca Ben ar fi fost putut sa-si exprime sentimentele, in loc sa se planga, intregul incident nu ar fi mai avut loc. Daca ar fi putut sa-si exprime si sa-si accepte sentimentele, ar fi putut trece mai usor peste aceasta stare, putand sa treaca la actiune, la pregatirea temelor. Daca mama ar fi putut sa-si arate empatia fata de fiul ei si sa accepte situatia neplacuta, ne mai aducand la suprafata alte frustrari personale, situatia ar fi fost cu totul diferita.

“Din pacate, cand nu stiu sa faca fata unui lucru, copiii devin furiosi si isi invinovatesc pe altii pentru situatia lor dificila. Asta ii infurie pe parinti, care isi invinovatesc la randul lor copiii si spun lucruri pe care le vor regreta mai tarziu, fara sa rezolve problema. “

Solutia? Parintii au indatorirea de a fi atenti la sentimentele si trairile copiilor si de a ii ajuta sa faca fata, dand dovada de empatie. Numai atunci cand sunt calmi copiii pot sa gandeasca clar si sa actiuneze corect.
“Sentimentele intense ale copiilor nu dispar cand li se spune “nu-i frumos sa simti asta” sau “n-ai nici un motiv sa simti asta”. Sentimentele intense nu dispar daca sunt interzise, dar, culmea, se atenueaza si se indulcesc atunci cand ascultatorul le accepta cu simpatie si intelegere. ”

Modalitati de a-ti arata empatia:

-mentine un limbaj al corpului care sa exprime faptul ca iti intelegi copilul, printr-un contact vizual sustinut, nu iti incrucisa bratele, ci apleaca-te spre el.
-pune intrebari despre felul in care el se simte, incearca sa il intelegi.
-verbalizeaza-ti emotiile: “cred ca te simti dezamagit/trist/suparat…pentru faptul ca…”
-confirma-i faptul ca il intelegi, poti impartasi o situatie similara.

Fragmente preluate din cartea “Intre parinte si copil”, de Haim Ginott

Sursa foto