Scopul unei relatii nu e de a avea pe cineva care sa te desavarseasca ci de a avea pe cineva cu care sa impartasesti desavarsirea ta. Ele esueaza pentru ca motivul pentru care intram in ele este gresit, adica este altul decat cel care defineste cine suntem noi de fapt. Suntem minunati si inainte de a gasi persoana iubita, dar ne place sa-i spunem acesteia ca noi si viata noastra nu valoreaza nimic fara ea. A confunda fericirea cu persoana iubita inseamna a ne baza pe un principiu gresit din start.Identificam fericirea cu lucrurile si senzatiile pe care ni le ofera celalalt, si de aceea in momentul in care iubesti intervine si teama de a pierde acea sursa pe care ne bazam. In momentul in care celalalt nu mai ofera exact la fel de mult cat ne-a obisnuit, atunci incepe nefericirea si indoiala. Principiul este exact invers, pentru a primi trebuie sa oferim. Atentia indreptata intotdeauna pe ce oferim si nu la scopul final de a primi ofera un sens mult mai profund si de durata iubirii. Si ai nevoie de iubire si de un “celalalt” pentru a descoperi cu adevarat cine esti si apoi pentru a te manifesta. Cea mai profunda si mai frumoasa iubire este cea pentru sinele tau, abia apoi poti sa iubesti un alt suflet, pentru ca ai descoperit deja adevarul despre suflet. Atunci cand stii cine esti, ca esti cel care esti, atunci ii poti oferi si celuilalt libertatea sa afle cine este si sa se comporte conform cu adevarul lui. Relatiile esueaza si datorita concentrarii prea mult asupra celuilalt: ce face? cu cine este? Daca te iubesti pe tine atunci poti crede ca si altcineva te poate iubi si nu vei mai avea indoieli (spune ca ma iubeste, dar daca totusi nu ma iubeste, parca nu prea as merita totusi sa fiu iubit). Iubirea de sine, de cel ce sunt, nu este aceea care vine din ego, nu e cea care ma separa de restul oamenilor, ca fiind mai si mai (special, bun, bogat, merituos). Care este oare adevaratul sens al lui “Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti”? As sugera un raspuns: “noi toti unul suntem”.