Ne-am obişnuit să credem că fericirea este ca o probă olimpică pentru a avea mai mult succes, plăceri şi multe lucruri.
Acum, cercetătorii Laboratorului de Neuroştiinţă Afectivă a Universităţii Wisconsin ne surprind cu rezultatele lor.
Cel mai fericit om de pe planetă este un individ care trăieşte într-o chilie de doi pe doi, nu este nici proprietarul, nici directorul vreunei companii din revista Fortune 500, nu întreţine relaţii sexuale de mai mult de 30 de ani, nu este dependent de celular, nu are Blackberry, nu merge la sala de gimnastică şi nici nu conduce un BMW, nu se îmbracă de la Armani, nici de la Hugo Boss, nu cunoaşte nici Prozacul, nici Viagra, sau Extasy şi nici nu bea Coca-Cola.
Numele său este Matthieu Ricard, francez, occidental prin naştere, budist prin convingere şi unicul, dintre 100 de voluntari, al cărui creier nu numai că a primit calificativul maxim de fericire prevăzut de cercetatori (-0.3), dar a ieşit complet din “fericirometru”: -0.45.
Cei 256 de senzori şi zeci de rezonanţe magnetice la care a fost supus, de-a lungul mai multor ani, pentru a valida experimentul, nu mint: acolo unde nivelele simplilor muritori este ridicat – stres, curaj, frustrare – în creierul lui Ricard, aceste senzaţii negative practic nu există.
În schimb, acolo unde majoritatea voluntarilor a prezentat nivele foarte scăzute – satisfacţie şi împlinire existenţială – Ricard a depăşit toţi indicii.
Şi aceasta, în toate şi în fiecare din senzaţiile pozitive, de unde şi titlul de “cel mai fericit om de pe planetă” (www.elmundo.es, 22 aprilie).
Paradoxul cazului nu este că el e un om fericit, ci cum a ajuns acolo, desprinzându-se de tot ceea ce occidentalii credem că ne aduce fericirea: credinţa într-un Dumnezeu salvator, reuşita profesională, descoperirile ştiinţifice, bani, bunurile, relaţiile umane şi consumul, consumul, consumul…
Iar Ricard nu este străin de nimic din toate acestea, fiind fiul unui membru emerit al Academiei Franceze, Jean François Revel, Ricard nu s-a lăsat influenţat nici de ateismul tatălui său, nici de credinţa primită la naştere. Nici măcar studiile personale de genetică celulară, la Institutul Pasteur, nu i-au adus satisfacţie.
Cu lumea la picioarele sale şi pe punctul de a deveni o eminenţă ştiinţifică, într-o bună zi a decis că nu aceasta era ce-şi dorea de la viaţă.
A plecat în Himalaia, a adoptat celibatul şi sărăcia călugărilor, a învăţat să citească tibetana clasică şi a început o viaţă nouă, de la zero.
Azi este mâna dreaptă a lui Dalai Lama şi a donat milioane de euro – produsul vânzărilor cărţilor sale – mănăstirilor şi operelor de caritate.
Dar aceasta nu este cauza, ci consecinţa fericirii sale.
Cauza trebuie căutată în altă parte, zice şeful studiului, Richard J. Davidson, şi nu e nici mister, nici graţie divină: se cheamă plasticitatea minţii.
Este capacitatea umană de a modifica fizic creierul, cu ajutorul gândurilor pe care le alegem. Precum muşchii corpului, creierul dezvoltă si întăreşte neuronii pe care îi utilizăm mai mult. Continue reading “Cel mai fericit om din lume”