Cel mai fericit om din lume

Ne-am obişnuit să credem că fericirea este ca o probă olimpică pentru a avea mai mult succes, plăceri şi multe lucruri.
Acum, cercetătorii Laboratorului de Neuroştiinţă Afectivă a Universităţii Wisconsin ne surprind cu rezultatele lor.
Cel mai fericit om de pe planetă este un individ care trăieşte într-o chilie de doi pe doi, nu este nici proprietarul, nici directorul vreunei companii din revista Fortune 500, nu întreţine relaţii sexuale de mai mult de 30 de ani, nu este dependent de celular, nu are Blackberry, nu merge la sala de gimnastică şi nici nu conduce un BMW, nu se îmbracă de la Armani, nici de la Hugo Boss, nu cunoaşte nici Prozacul, nici Viagra, sau Extasy şi nici nu bea Coca-Cola.
Numele său este Matthieu Ricard, francez, occidental prin naştere, budist prin convingere şi unicul, dintre 100 de voluntari, al cărui creier nu numai că a primit calificativul maxim de fericire prevăzut de cercetatori (-0.3), dar a ieşit complet din “fericirometru”: -0.45.
Cei 256 de senzori şi zeci de rezonanţe magnetice la care a fost supus, de-a lungul mai multor ani, pentru a valida experimentul, nu mint: acolo unde nivelele simplilor muritori este ridicat – stres, curaj, frustrare – în creierul lui Ricard, aceste senzaţii negative practic nu există.
În schimb, acolo unde majoritatea voluntarilor a prezentat nivele foarte scăzute – satisfacţie şi împlinire existenţială – Ricard a depăşit toţi indicii.
Şi aceasta, în toate şi în fiecare din senzaţiile pozitive, de unde şi titlul de “cel mai fericit om de pe planetă” (www.elmundo.es, 22 aprilie).
Paradoxul cazului nu este că el e un om fericit, ci cum a ajuns acolo, desprinzându-se de tot ceea ce occidentalii credem că ne aduce fericirea: credinţa într-un Dumnezeu salvator, reuşita profesională, descoperirile ştiinţifice, bani, bunurile, relaţiile umane şi consumul, consumul, consumul…
Iar Ricard nu este străin de nimic din toate acestea, fiind fiul unui membru emerit al Academiei Franceze, Jean François Revel, Ricard nu s-a lăsat influenţat nici de ateismul tatălui său, nici de credinţa primită la naştere. Nici măcar studiile personale de genetică celulară, la Institutul Pasteur, nu i-au adus satisfacţie.
Cu lumea la picioarele sale şi pe punctul de a deveni o eminenţă ştiinţifică, într-o bună zi a decis că nu aceasta era ce-şi dorea de la viaţă.
A plecat în Himalaia, a adoptat celibatul şi sărăcia călugărilor, a învăţat să citească tibetana clasică şi a început o viaţă nouă, de la zero.

Azi este mâna dreaptă a lui Dalai Lama şi a donat milioane de euro – produsul vânzărilor cărţilor sale – mănăstirilor şi operelor de caritate.
Dar aceasta nu este cauza, ci consecinţa fericirii sale.
Cauza trebuie căutată în altă parte, zice şeful studiului, Richard J. Davidson, şi nu e nici mister, nici graţie divină: se cheamă plasticitatea minţii.
Este capacitatea umană de a modifica fizic creierul, cu ajutorul gândurilor pe care le alegem. Precum muşchii corpului, creierul dezvoltă si întăreşte neuronii pe care îi utilizăm mai mult.
Mai multe gânduri negative, mai mare activitate în cortexul drept al creierului şi în consecinţă mai mare anxietate, depresie, invidie şi ostilitate către ceilalţi – cu alte cuvinte mai multă nefericire generată.
Din contră, cine îşi lucrează mintea şi gândeşte bine de ceilalţi şi vede ce-i mai bun în viaţă, îşi foloseşte cortexul stâng, ridicându-şi emoţille plăcerii şi fericirea.
Ricard avertizează că nu e vorba de a decide să fie văzută viaţa în roz, de la o zi la alta, ci de a lucra sistematic în a slăbi aceşti muşchi ai nefericirii, pe care i-am întărit atât de mult, crezându-ne victimele trecutului, ale părinţilor sau ale sorţii şi, în paralel, a ne folosi muşchii mintali care ne fac absolut şi direct responsabili de propria noastră fericire.
(M. Ricard, În apărarea fericirii, Ed. Urano).
În final, rezultatele studiului civilizaţiei noastre de consum, în care Prozacul se vinde de patru ori mai mult decât Viagra, confirmă acum şi cu probe ştiinţifice ceea ce umaniştii şi profeţii din toate epocile ne-au spus… fără ca cercetătorii materialişti să le dea nici cel mai mic credit…

Fericirea este o stare de spirit!

Nu depinde de nimic şi de nimeni extern persoanei.
Buddha

Cheia fericirii sălăşuieşte în interiorul fiecăruia.
Isus

Fericirea este o obişnuinţă, sau rezultatul mai multor obişnuinţe.
Aristotel

Ricard recunoaşte că drumul său este unul între multe altele, dar avertizează că a fi fericit vine obligatoriu numai după ce încetăm să dăm vina pe ceilalţi pentru nefericirea noastră şi după ce căutăm cauza în propria noastră minte.

Sursa articol

Sursa foto

Blogul lui Matthieu