Si-a numit “Jurnalul” o intamplare fericita a vietii, care “a aparut din prea plin”. A aparut la Humanitas in 2009, bine primit si bine citit si astazi. O lectura a unui suflet cald si sensibil, care merge pas cu pas catre El. Multe simtiri universale. Eu am recunoscut din mine cateva randuri :
“Incerc sa nu judec pe nimeni si nimic. Dar nu pot scapa de obsesia de a gasi un inteles. Altfel. ce rost ar avea jocul? Niciunul. Iar eu cred ca exista unul.”
“Mi-e foarte dor, foarte dor de frumos si de bun.”
“Intrebare pentru ziar: Cum e femeia dupa 40 de ani?
Raspuns: Cu cat ii cad sanii, proportional i se ridica spiritul. Nu au vrut sa publice. Pacat, avea umor. »
“Prea ne-am complicat viata si prea o luam in serios. Mai bine am merge dessculti prin iarba din cand in cand. “
“Cred ca bunul Dumnezeu s-a gandit asa: “La o durata medie de viata de 70-80 de ani, omul nu prea intelege nimic din cea ar trebui sa inteleaga. Asa ca ii dau voie sa descopere tot, ca sa poate atinge 120-130 de ani. Poate asa mai are o sansa de a intelege.”
“Nu pot scap de certitudinea asta de tranzit. Am senzatia fizica, stand in mijlocul casei mele, printre mobilele mele, printre lucrurile mele, ca toate, dar abosolut toate, sunt intamplator ale mele pentru un timp, ca nu fac decat sa trec pentru cateva secunde pe aici – si plec mai departe”.
“Cateodata imi inchipui brusc, un alt film al vietii mele. Am un respect dureros fata de oamenii care muncesc pamantul, care au mainile batatorite de munca, care ajuta animalele sa fete…Fata de oamenii adevarati de la tara. Ma gandesc cum ar fi fost daca Dumnezeu m-ar fi parasutat intr-o astfel de viata”.
A mai simti cineva asa? Mi s-a parut ca aud un raspuns.
super femeie, super carte, dar prea multa tristete…sper ca intre timp a vazut soarele. El a vazut-o demult.